La 27 mai 1934, Comisia interimară a comunei Novaci, „având în vedere că comuna Novaci este aşezată sub poalele munţilor, este înzestrată de la natură cu înfăţişare pitorească, care o deosebeşte cu mult de celelalte comune din împrejurimi, are o climă prielnică, multe clădiri mai arătoase şi confortabile în frunte cu marele şi frumosul hotel al Băncii Populare ,,Gilortul’’, care au atras demult atenţiunea vizitatorilor, care vin în Novaci la aer în tot cursul verii în număr mare’’, a decis declarararea Novaciului ca staţiune climaterică.

La cererea Clubului Turistic al Olteniei, care avea o filială şi în Novaci, primarul Gheorghe D. Comănescu eliberază un certificat din care rezultă creşterea numărului de turişti, de la an la an, după cum urmează: 55 de vizitatori în 1928, 32 de vizitatori în 1929, 41 în 1930, 54 în 1931, 60 în 1932 şi 80 în 1933. Din acest motiv, Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale a refuzat, la 7 martie 1935 ,,recunoaşterea comunei Novaci ca localitate climatică, deoarece nu îndeplineşte prima condiţie prevăzută de lege ca să fie declarată nici cel puţin localitate de viligeatură căci trebuie să primească cel puţin 200 de vizitatori pe an, ca localitate climatică 400, iar ca staţiune 1000’’. Astfel încercarea de a declara Novaciul staţiune climaterică s-a lovit de un refuz politicos din partea autorităţilor de la Bucureşti. Este meritul primarului Gheorghe D. Comănescu, care nu s-a lăsat descurajat şi într-un raport către minister explica că numărul de 80 de turişti pe an se referea numai la cei care se stabileau pentru o perioadă lungă de timp în localitate, de 2 şi chiar 3 luni şi că această cifră nu cuprinde turişti veniţi pentru 10-15 zile. De asemenea arată că, datorită propagandei făcută de Clubul Turistic Oltenia, a crescut numărul turiştilor, care vizitează Novaciul chiar şi în timpul iernii ,,pentru sport şi aer’’. Astfel, numai în 1934, comuna a fost vizitată de 1052 de turişti, cifră ce depăşea cu mult numărul cerut de lege.

Un schimb epistolar

În plus, primarul reuşeşte să câştige sprijinul unei oficialităţi din cadrul Ministerului Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Munteanu C., iar între cei doi are loc un schimb epistolar din care rezultă dorinţa celor doi de a dezvolta turismul pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Astfel, în scrisoarea din 11 septembrie 1934, după ce îl anunţă pe edilul Novaciului că aprobarea de către minister a declarării localităţii ca staţiune climaterică ar putea întârzia, din cauză că se lucrează la o nouă lege a staţiunilor balneo-climaterice, ,,…Şi acum d-le primar vă fac şi eu o rugăminte în calitatea mea de de şef al secţiunii de turism << România Pitorească>> din Poiana-Sibiu. Dvs. Ştiţi casele acelea din Lotru, ba poate aţi şi vorbit cu frate-meu despre ele. Noi am obţinut relaţii despre ele prin filiala Brezoi a Soc. Carpatina aici în Bucureşti. Ni s-a  comunicat că sunt proprietatea Obştii Praveţu din com. Aniniş de aci de lângă dvs., că s-ar putea închiria de la această obşte şi că trebuie reparate fiind dărăpănate. Secţiunea mea de turism şi-ar putea permite cheltuielile unei reparaţii şi de aceea vă rugăm pe dvs. să ne daţi o mână de ajutor întru dobândirea casei (închirierea ei) scriindu-ne la ce preţ am putea să le închiriem şi cu cine trebuie să intrăm în legătură. Pentru că s-ar putea pare d-le primar că prin achiziţia acelei case noi vă încălcăm moşia, tocmai când dvs. încercaţi să puneţi în valoare frumuseţile comunei dvs. (dacă nu cumva urmăriţi numai un interes politic?) ţin să vă spun d-le primar că pentru desvoltarea turismului în munţii noştrii şi ai d-voastră – în interesul acestei devzoltări – pe mine nu mă interesează cine lucrează, dar trebuie să lucreze cineva. Ori eu mi-am dat seama că pentru un început de desvoltare turistică acolo, este absolută nevoe de a dura întâi o cât de slabă punte între o latură şi alta a munţilor, ceea ce însemnează că sunt strict necesare cel puţin 2 case de adăpost fixate astfel ca turistul plecat de la noi sau d-voastră să aibă două conace intermediare, două case de adăpost. Cât ne priveşte, noi am achiziţionat prima casă dinspre noi; amenajaţi dvs. casa din Lotru, aşa cum am făcut noi la Bistra şi atunci nu mai avem nici o pretenţie: turiştii noştrii vor avea popasul necesar pentru a trece munţii. Dar dacă dvs. nu o puteţi face acum (eu am vorbit aici la Bucureşti cu dl. Coca din ,,Clubul Turistic al Olteniei’’ despre acest plan) vă rugăm să primiţi iniţiativa noastră ca pe una care este în interesul nostru şi al dvs. deopotrivă şi numai în interesul turiştiilor neamului românesc…’’.

publicat de BigBid Ro

"Iubitor de ţară şi de ţărani" îl caracteriza Nicolae Iorga pe Dumitru Brezulescu, un tânăr care, în 1902, la numai 22 de ani, a reuşit să unească satele gorjene într-un proiect transformat, peste ani, în cea mai mare bancă populară a României interbelice. Din banii strânşi la început s-a cumpărat pământ, pentru împroprietărirea ciobanilor de sub munte, apoi s-au construit o hidrocentrală, la Novaci, şi primele cinci cabane din viitoarea staţiune Rânca.

Ne-am dus în oraşul Novaci, din judeţul Gorj, să-l căutăm pe inginerul Gheorghe Cuţuliga, la recomandarea specialiştilor Muzeului de Istorie din Târgu Jiu. Casa lui adăposteşte o colecţie de nepreţuită valoare - fotografii de epocă, documente. Acest om a fost prieten cu un descendent al familiei Răduţescu, din localitate. Familia aceasta a luat în grijă, în 1884, un puşti de numai 4 ani, rămas orfan, care se născuse în satul Hilişeşti, nu departe de Novaci. Băiatul se numea Dumitru Brezulescu.

Banca Populară „Gilortul"

După şcoala primară, în Novaci, şi gimnaziul în Târgu Jiu, băiatul ajunge la un liceu din Drobeta Turnu-Severin. „Era cel mai bun elev al liceului", ştie din arhive Gheorghe Cuţuliga. La o serbare a elevilor din toată ţara, organizată în Bucureşti, la Ateneul Român, Brezulescu este ales, din partea şcolii sale, să ţină o cuvântare în faţa regelui Carol I. A smuls ropote de aplauze. Regele a vrut să-l cunoască, felicitându-l pentru talentul său oratoric. Dumitru va urma cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, după care va pleca la Sorbona pentru doctorat. Pe parcursul studenţiei bucureştene face cunoştinţă cu Spiru Haret, care îl va susţine, din poziţia sa în stat, în ceea ce tânărul dorea să facă în Gorjul natal - o bancă populară. Era în acea perioadă o mare problemă pentru ţăranii care doreau să-şi dezvolte gospodăriile: nu aveau de unde să împrumute bani, decât de la cămătari, dobânda ajungând chiar şi la 120%.

De aceea existau, în diverse locuri din ţară, aproximativ 200 de bănci populare, organizate de comunităţile locale, unde lumea îşi depunea economiile, iar cei care aveau nevoie de bani se împrumutau, cu dobânzi accesibile. Student fiind, la numai 22 de ani, Brezulescu organizează în Novaci, în ziua de 6 ianuarie 1902, o adunare populară, sprijinit de primarul localităţii, Ion Prătăşescu, şi de un localnic înstărit: Fane Bocşa. Iată câteva dintre cuvintele pe care tânărul le-a rostit atunci mulţimii: „Nu aşteptaţi mila adesea necurată şi mereu înjositoare, de la alţii".

Câteva zile după aceea, pe 13 ianuarie, Ministerul Instrucţiunii Publice dă cale liberă tânărului să organizeze ceea ce urma să se numească Banca Populară „Gilortul". Nume dacic, susţin unii despre Gilort - un râu care izvorăşte din Masivul Parâng, traversează Novaciul şi se varsă în Jiu.

publicat de BigBid Ro

La începutul secolului XX, la iniţiativa lui Spiru Haret, în România a luat naştere o mişcare de asociere a elitelor din mediul rural în bănci populare. Scopul acestora era de a oferi credite ieftine ţărănimii, necesare pentru cumpărarea de pământ şi inventar agricol, fără a plati dobânzi cămătăreşti, de a lupta împotriva sărăciei şi ignoranţei, pentru propăşirea satului românesc.

A revenit unui gorjean, Dumitru Brezulescu, onoarea de a scrie una dintre cele mai frumoase pagini din istoria cooperaţiei de credit din România şi de a întemeia cea mai mare bancă populară din ţară, atât din punct de vedere a capitalului deţinut, cât şi a suceeselor obţinute în plan economic, social şi cultural. La 13 ianuarie 1902, la iniţiativa sa, s-a înfiinţat în comuna Novaci Banca Populară ,,Gilortul’’, cu un capital de 72 de lei şi 26 de membri. În scurt timp, ea ajunge să deţină un capital social de 35 000 lei, iar împrumuturile ajung la 136 000 lei. La rugămintea sătenilor, în 1904, Consiliul de Administraţie al băncii a arendat pe 5 ani moşia Novaci, în întindere de peste 7 000 hectare, cuprinzând şi munţii Larga, Tâmpa, Pleşa Tâmpei, Plopu, Cerbu, Rânca şi Măgura. În următorii ani, Dumitru Brezulescu a început o intensă  corespondenţă cu proprietarii moşiei, reuşind să cumpere, treptat, părţile deţinute de aceştia. Cumpărarea definitivă are loc la 29 noiembrie 1907, când Banca Gilortul a achiziţionat, prin licitaţie publică, restul de moşie contra sumei de 400 500 lei. În acţiunea sa de cumpărare a moşiei, Dumitru Brezulescu a fost ajutat de colegul său de facultate, I.G. Duca, director general al Casei Centrale a Băncilor Populare, care, drept recunoştinţă a fost ales preşedinte de onoare al Băncii Populare Gilortul. După cumpărare, moşia a fost împărţită astfel: munţii şi pădurile au rămas în proprietatea băncii, plaiurile, locurile de păşune şi cursurile de apă au fost cedate în folosinţa gratuită a sătenilor, iar terenurile arabile şi fâneţele au fost scoase la vânzare. Între anii 1907 şi 1911 are loc o adevărată împroprietărire a novăcenilor, cu diferenţa că ei l-au cumpărat la preţul de 120-300 lei pogonul, ceea ce reprezenta 1/6 din valoarea pământului. Acum au primit pământ şi familiile din satul Novaci Străini, urmaşii crescătorilor de oi veniţi din Mărginimea Sibiului, ceea ce duce la împământenirea lor definitivă. Astfel, prin intermediul Băncii Gilortul, Dumitru Brezulescu a realizat o măreaţă operă socială, care a pus bazele Novaciului modern. Din păcate, el s-a stins în floarea vârstei, la doar 36 de ani, dar amintirea faptelor sale dăinuie în inimile novăcenilor până astăzi.

publicat de BigBid Ro